0
0
Aruncă o privire și peste articolele de mai jos, este posibil să îți fie de ajutor
Sharing is caring! Împărtășește acest articol cu toți cei dragi ție. Distribuie pe Facebook sau copiază link-ul articolului și trimite-l apropiaților.
17 decembrie 2025 (acum 5 ore)
Aruncă o privire și peste articolele de mai jos, este posibil să îți fie de ajutor
Sharing is caring! Împărtășește acest articol cu toți cei dragi ție. Distribuie pe Facebook sau copiază link-ul articolului și trimite-l apropiaților.
Depresia și anxietatea în rândul tinerilor nu mai sunt subiecte tabu, ci realități tot mai prezente, care cer înțelegere, empatie și intervenție la timp. Presiunea socială, așteptările familiei, confuzia legată de viitor și schimbările specifice vârstei pot deveni factori declanșatori pentru tulburări emoționale profunde. În acest interviu, Dr. Gianina Ciulcu, medic primar psihiatru, explică pe înțelesul tuturor care sunt cauzele frecvente ale depresiei și anxietății la tineri, cum pot fi recunoscute semnele timpurii și, mai ales, cum pot părinții și apropiații să ofere sprijin real, fără judecată, într-un moment în care acesta poate face diferența.
Care sunt cele mai frecvente cauze ale depresiei și anxietății la tineri și cum diferă manifestările acestor tulburări tineri față de adulți?
Vreau să vă spun de la început că tinerii sunt o categorie aparte de pacienți. Fiind la început de drum, ei sunt puțin mai debusolați în ceea ce privește greutățile vieții. Un adult știe ce vrea de la viață, știe cu ce se confruntă în viața de zi cu zi, în timp ce tânărul este în momentul în care trebuie să-și aleagă calea. El se confruntă cu multe situații. Odată, tulburările hormonale din adolescență, tot ce înseamnă presiune media, tot ce înseamnă presiune din partea părinților, și aici vreau să punctez foarte, foarte bine. Părinții sunt cea mai mare problemă a unui tânăr, pentru că vor să-și impună propriile idealuri și lucruri pe care ei încă nu le-au realizat în viață. Vor ca copilul să facă tot ce nu au putut să facă ei.
Ca și manifestări, anxietatea și depresia nu se manifestă diferit la tânăr, adult sau vârstnic. Doar că există particularități date de momentele din viață care sunt diferite. Tânărul se va confrunta cu teamă fără obiect, teamă de a fi judecat, teamă că ceilalți vor crede ceva despre el. Îi va fi teamă să facă lucruri care erau normale până la momentul respectiv. Va evita să meargă la școală, va evita să participe la activități, care până atunci îi făceau plăcere, să se întâlnească cu prietenii, își va retrage activitatea și va prefera să stea singur. Se va simți trist, se va simți abătut, nu va dormi bine, fie că nu poate să doarmă din cauza grijilor, fie că doarme cu coșmaruri. Uneori apar chiar simptome fizice, cum ar fi: dureri de cap, palpitații, tensiune musculară, senzație de nod în gât, senzație că nu respiră bine sau modificări de apetit ori de greutate. E posibil să schimbe modul în care se alimentează, ori să mănânce în exces, ori să nu mănânce deloc.
Factorii biologici pot crește riscul unui adolescent de a dezvolta depresie?
Factorii biologici pot crește riscul pentru o depresie, dar este important să știm că ei singuri nu pot determina o depresie, doar în combinație cu factori sociali, de mediu sau psihologici. Și de ce spun asta? Pentru că factorii biologici, ca să enumăr o parte dintre ei, ar fi istoricul familial. Dacă în familie au existat tulburări psihice, ușoare sau grave, avem o predispoziție. Dar nu înseamnă că vom face acele tulburări.
La nivel cerebral avem o grămadă de neurotransmițători care ne influențează starea emoțională, cum este serotonina, adrenalina, noradrenalina. Dar toate lucrurile astea, în combinație cu ce ni se întâmplă în viața de zi cu zi, vor duce la o tulburare psihică: ușoară, medie sau severă. Vreau să precizez că tulburările psihice grave, și aici pot să enumăr schizofrenia, tulburarea afectivă bipolară, tulburarea schizoafectivă, lucruri de care noi toți ne temem și ne ferim, au ca și debut vârsta adultului tânăr. Aici, în momentul ăsta, viața este foarte tumultoasă și, chiar dacă avem o predispoziție genetică, biologică pentru o anumită tulburare psihică, anumiți factori de mediu sau sociali, cum ar fi o tristețe, o despărțire, un abuz, divorțul părinților, pot fi factori declanșatori în majoritatea tulburărilor psihice, care pot fi ușoare, medii sau grave. E foarte rar să diagnostichezi o schizofrenie peste 30 de ani. Foarte rar. Este foarte important să ajungi la un specialist la momentul potrivit.
Care sunt semnele timpurii pe care un părinte ar trebui să le observe?
În primul rând, recomand părinților să fie empatici și să fie niște ascultători activi. Trebuie să asculte tânărul și să nu-l judece. Tinerii au tendința de a evita să vorbească cu părinții. Fug și vorbesc cu prietenii. Fug și vorbesc cu bunicii, uneori, care sunt mult mai empatici după ce au trecut prin viață. Părintele unui tânăr este și el activ social și, atunci, are multe griji și multe probleme. Este, la rândul lui, stresat. Cu puțină răbdare trebuie să ne apropiem de tânăr. Trebuie să ne facem timp să-l ascultăm și să identificăm problemele. Dacă vom asculta activ, nu vom judeca și nu vom certa tânărul, el va fi deschis să ne spună prin ceea ce trece.
Putem observa comportamental mai ușor anumite lucruri: că nu vrea să se mai ducă la școală, că nu mai vrea să iasă cu prietenii, că petrece foarte mult timp în fața ecranelor și viața lui se transformă din viață socială în viață online. Alte semne pot fi tulburările alimentare, care sunt ușor de observat dacă tânărul mănâncă mai mult sau evită mesele. Își schimbă comportamentul alimentar. Ne trezim că până acum a mâncat normal, iar acum, deodată, vrea să țină anumite regimuri.
Modul în care vorbește. Dacă până acum era un copil înțelegător, amabil, deodată evită să mai salute vecinii, nu mai răspunde la întrebări. Putem să observăm, dacă tânărul încă este la școală, un declin școlar. Putem să observăm că începe să consume anumite substanțe, de care putem să știm sau nu. Dar este o mare problemă în rândul tinerilor acum, atât alcoolul, cât și drogurile, cât și multe alte substanțe pe care ei le cunosc mult mai bine decât părinții.
Uneori există comportamente de automutilare, prin care își face rău singur. Devine mult mai iritabil și mai irascibil. Ridică tonul, inclusiv la părinți, la prieteni, devine mai suspicios, mai interpretativ chiar, uneori.
Cum își dau seama cei din jur că e o stare detristețe sau depresie?
Normalitatea este ceea ce ni se întâmplă tuturor și e frecventă la majoritatea populației. Patologic este o nișă. Tristețea normală, în mod normal, este cauzată de un eveniment declanșator. Că avem un conflict, o pierdere, avem clar motivul și îl putem identifica. În timp ce, într-o depresie, motivul este mult mai insidios.
Ca și durată și intensitate a simptomului, într-o tristețe normală avem momente în zi în care suntem triști sau suntem triști o zi-două, cu momente în care alternează perioade de fericire, de bucurie. Într-o depresie, suntem triști aproape tot timpul și ne este foarte greu să ieșim din starea aia. În general, durează peste 2 săptămâni. Tristețea este mult mai profundă și copleșitoare. Într-o depresie, ca lucru important pe care putem să îl observăm, este că simptomele depresive ne afectează viața de zi cu zi, ne îngrădesc activitatea sau o facem cu mult mai multă dificultate. Persoana care este tristă în mod normal este tristă, plânge, dar are o viață normală și nu este afectată nici profesional, nici personal și nici social.
Peste jumătate dintre români nu solicită ajutor pentru că nu conștientizează problema sau o neagă, din teama de a fi judecați sau de rușine. Cum poate fi motivate un tânăr să accepte ajutor atunci când neagă problema?
Așa este. Este o specialitate care este stigmatizată și s-a implementat în populația generală ideea că, dacă te duci la psihiatru, ești nebun. O să vă dezamăgesc și o să vă zic că adresabilitatea tinerilor este mult mai mare decât a celor de vârstă adult-medie. Tinerii au o deschidere mult mai largă către psihiatrie și psihologie. E posibil să fie și din cauza școlii. În școală se face un pic de psihoeducație, într-o oarecare măsură. Sunt generații care deja au făcut dezvoltare personală din clasa întâi și încep să știe să gestioneze și să-și identifice propriile emoții, și am încredere că tinerii vin la specialist.
Eu încurajez oamenii să vină să vorbească cu un specialist. Specialistul este în măsură să identifice corect ce este normal și ceea ce este patologic. Nu înseamnă că, dacă mergem la psihiatru, suntem neapărat nebuni. Și aici pot să vă spun că denumirile în specialitatea asta și a afecțiunilor, chiar așa se numesc: tulburări psihice. Este normal să avem o anumită tulburare sau e normal să avem anumite înclinații de personalitate într-o anumită direcție.
Veniți la specialist. Consultația de psihiatrie este o discuție liberă. Este o discuție în care încercăm să identificăm lucruri din viața de zi cu zi ale fiecăruia, iar la finalul consultației medicul vă va îndruma și vă va explica, potrivit momentului din viață prin care treceți, dacă aveți nevoie de tratament, de psihoterapie, de combinația celor două și ce opțiuni aveți în această direcție. Nu este obligatoriu să plecați cu o rețetă de la psihiatrie, ci veți pleca cu o îndrumare pentru viața de zi cu zi a fiecăruia.
Sunt tulburările psihice, atât timp cât sunt diagnosticate corect și pacienții urmează tratamentul, o piedică pentru ca pacienții să își poată continua viața în mod firesc?
Nu, nu sunt o piedică. Nu sunt absolut deloc o piedică. În primul rând, ceea ce facem noi în cabinet este psihoeducație. Noi trebuie să le explicăm fiecărei persoane în parte ce înseamnă afecțiunea lui și să-l învățăm să trăiască cu ea. O afecțiune, o tulburare psihică diagnosticată la timp, cu tratament corect și înțelegând foarte bine stările care sunt provocate de acea tulburare, pacientul poate duce o viață absolut normală. Doar că va trebui să respecte niște reguli: poate că va trebui să ia anumite pastiluțe o anumită perioadă, mai mică sau mai lungă, în funcție de situație, poate că va trebui să facă niște ședințe de psihoterapie, dar am pacienți cu tulburări psihice grave care au o viață absolut normală, socială și profesională. Trebuie să vă spun că treaba asta nu este neapărat un lucru ușor de făcut și nu pot să spun că se întâmplă peste noapte. Există anumite tulburări psihice în care această psihoeducație poate să dureze și un an, și doi ani, dar trebuie să ținem persoana respectivă aproape și să o facem să înțeleagă. La un moment dat, tot va înțelege prin ceea ce trece. Și facem, într-adevăr, echipă cu familia și cu aparținătorii; de cele mai multe ori, nu putem să facem lucrul ăsta singuri în cabinet. Trebuie să fim o echipă.
Cum pot părinții și toți cei care sunt parte din viața tinerilor să creeze un mediu care reduce riscul de depresie și anxietate?
În primul și în primul rând, trebuie să ne facem timp pentru a petrece cu acest tânăr. Dacă noi suntem ocupați, el este ocupat cu școala sau cu alte activități pe care le are și nu avem timp. Trebuie să petrecem timp de calitate împreună, adică trebuie să facem lucruri împreună. Trebuie să avem activități: putem să desfășurăm activități casnice împreună, putem să avem activități sociale împreună sau chiar recreative. Este totuși important ca un tânăr să aibă un program - de masă, de școală de pregătire bine stabilit. Este important ca acel program să aibă și activități recreative.
Trebuie să se simtă în largul lui. Să simtă că nu este neapărat cu un părinte, ci că este cu un prieten. Părinții, de cele mai multe ori, se dau drept prieteni, dar, de cele mai multe ori, se comportă ca niște părinți, nu ca niște prieteni. Doar declarativ suntem prieteni cu tinerii noștri din familie. Se mai întâmplă uneori ca părinții să aibă impresia că le știu pe toate și să îndrume ei tânărul și să-i spună ce are de făcut. Trebuie să evităm să fim directivi într-o anumită direcție. Să încercăm să-l lăsăm pe el să se dezvolte, să-i punem întrebări deschise prin care să-și exprime propriile opinii, pentru că, de cele mai multe ori, acestea nu sunt aceleași cu ale noastre și, oricât știm noi ca și părinți — acum vă zic din postura de părinte — oricât știm foarte bine ce trebuie făcut și cum trebuie făcut, în fața unui tânăr care este copilul nostru, noi stăm în calitate de părinte. Întotdeauna ne va vedea ca părinte și nu ca specialist.
De asta trebuie să-l îndrumăm să meargă la un specialist dacă observăm lucruri care ni se par că nu sunt la locul lor. Putem să îl însoțim, putem să mergem la ședințe împreună. Trebuie să îl susținem să își aleagă calea corectă în viață.
Articolul a fost actualizat/publicat în data de 17 decembrie 2025
Explorează și articole din celelalte categorii
Noutăți medicale
Echipa editorială
Activități editoriale
22 ianuarie 2025
acum 10 luni
4.5 mii
0
Noutăți medicale
Echipa editorială
Activități editoriale
13 iunie 2025
acum 6 luni
3.7 mii
0
Noutăți medicale
Echipa editorială
Activități editoriale
23 septembrie 2025
acum 2 luni
3.3 mii
1
Noutăți medicale
Echipa editorială
Activități editoriale
2 iulie 2025
acum 5 luni
2.1 mii
0
