Natura este pentru noi o sursă nelimitată de daruri. Ea nu ne oferă doar hrana necesară supravieţuirii, ci şi soluţii pentru menţinerea stării de sănătate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Universul plantelor este studiat din timpuri străvechi. Cei care deţineau secretele plantelor şi ale vindecării ocupau un loc special în cadrul unei comunităţi. Aura mistică a dispărut însă odată cu evoluţia omului şi dezvoltarea ştiinţelor vieţii.
De menţinerea stării de sănătate, fortifierea organismului, ameliorarea unor afecţiuni cu ajutorul plantelor se ocupă Fitoterapia, știința ale cărei rădăcini se pierd în negura timpului. Primele mărturii scrise în acest sens sunt tăbliţele farmacologice din oraşul sumerian Nippur, datate din 2100 î.e.n.
Un pas important în dezvoltarea Fitoterapiei este prima farmacopee, denumită Pen-ts-ao-king, meritul fiind al vechilor chinezi. Ei reuşesc să atingă o culme a dezvoltării terapeutice folosind remedii naturale pentru crearea unui echilibru între fizic, psihic şi mental. Vom încerca să dezvăluim din secretele vieţii armonioase şi sănătoase, valorificând ceea ce natura oferă celor mai inteligenţi fii ai săi, oamenii.
Anotimpul rece nu vine doar cu zăpadă, sărbători şi cadouri, ci şi cu temperaturi joase, scăderea rezistenţei organismului şi, implicit, afectarea stării de sănătate. Ne vom îndrepta atenţia asupra unor plante medicinale, bogate în uleiuri volatile, ale căror proprietăţi terapeutice ne vor ajuta să depăşim mai uşor această perioadă.
Mentha piperita (familia Labiaceae), una din cele mai cunoscute plante medicinale de pe teritoriul ţării noastre, are o utilizare timpurie. Denumirea sa provine din metamorfoza cuvântului „Mintha”, numele unei nimfe din mitologie greacă.
Menta este folosită în antichitate în Egipt, Grecia şi Roma, cele mai vechi mărturii scrise fiind ale naturalistului roman Plinius 23-76 e.n.
Ca specie distinctă, menta este recunoscută de botanistul John Raz în Synopsis Stirpium Britannicorum (ediţia II, 1696) şi în Historia Plantarum (1704), iar oficial apare în 1721 în London Pharmacopoeia.
Prin distilarea plantei proaspete se obţine uleiul de mentă ce are drept componenţi principali mentolul 30-55% şi mentona 14-32%. Uleiul de mentă poate fi utilizat ca atare sau în preparate medicinale pentru ameliorarea simptomatologiei respiratorii şi O.R.L.
Studii efectuate „in vitro” au demonstrat acţiunea inhibitorie asupra Staphylococcus aureus, Pseudomona aeruginosa, Bacillus subtilis, justificând utilizarea sa ca antiseptic. Proprietăţile analgezice, secretolitice şi antiseptice explică folosirea cu succes în ameliorarea afecţiuniilor tractului respirator.
Îşi are originea în îndepărtata Australie. Uleiul de eucalipt este format în cea mai mare parte din cineol (70-80%), la care se mai adaugă terpinol, alfa pinen, moterpene și sescviterpene. Uleiul de eucalipt împiedică apariţia catarului nazal, favorizează eliminarea secreţiilor bronşice, are proprietăţi balsamice, astringente, de diminuare a edemelor și de ameliorare a durerii locale.
Acțiunea antiinflamatoare a cineolului a fost probată de Jergens şi Strober cu ajutorul studiilor “in vitro”; s-a evidenţiat inhibarea producerii de citokine şi a metabolismului acidului arahidonic.
Eucaliptul se recomandă ca adjuvant în terapia infecţiilor respiratorii bacteriene şi virale (bronho-pneumonii, bronşite cronice, gripă) și a afecţiunilor ORL (sinuzită, rinită).
Busuiocul sau Ocimum basilicum L. face parte din familia Lamiaceae şi este utilizat din timpuri străvechi în scopuri ritualice sau ca plantă medicinală și aromatică. Egiptenii utilizau busuiocul în amestec cu alte plante aromate pentru îmbălsămare, japonezii îl administrau pentru răceli, iar grecii pentru înţepături de insecte. Astăzi este utilizat în bisericile ortodoxe, fiind considerat o plantă sacră.
Uleiul esențial de busuioc este constituit din eugenol, linalol, estragol, metil cavicol şi cantităţi mici de metil cinamat, cineol, terpene.
Busuiocul are proprietăţi antiseptice, antiinflamatoare, antispastice, expectorante, tonice și reconfortante.
Utilizarea busuiocului se recomandă în stări de oboseală, anxietate, depresie, insomnie, migrenă, tensiune nervoasă și, nu în ultimul rând, pentru calmarea tusei.
Cunoscut sub denumirea comună de pin, este răspândit în Europa, Asia, America de Nord. Primul care menţioneză utilizarea lui ca analgezic în literatura medicală este chinezul Song-jie, în anul 500 e.n.
Uleiul esenţial obţinut din frunzele de pin este bogat în pinen, delta 3-caren și limonen și are proprietăţi antiseptice, secretolitice și de decongestionare a mucoasei nazale (prin stimularea reflexului de vasoconstricţie).
Medicina germană recomandă utilizarea lui atât sub formă de preparate orale, cât și sub formă de inhalaţii, în combinaţii cu uleiul de mentă şi uleiul de eucalipt, cu scopul ameliorării corizei şi catarului nazal, aparute ca urmare a afectării tractului respirator.
Utilizate în mod corect, uleiurile esențiale pot fi aliați valoroși în susținerea sănătății tractului respirator, oferind o alternativă naturală pentru ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea stării de bine.